Jurnal de la Zalău
Posted by Raluca Turcanasu on / 0 Comments
Lumea arde și baba se piaptănă. Cam ăsta e my underlying feeling în prima mea rezidență artistică, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Pentru că am învățat de mică să înșir cuvinte coerent, am fost una dintre artistele acceptate în rezidență la Zalău (alături de Sofia Nelega) și asta mă face mega norocoasă. Îmi dau seama. Lumea intră în al doilea val de lockdown, își pierde joburile, locuințele, sănătatea mentală și fizică, drepturile asupra propriului corp (vezi situația din Polonia), iar eu stau ca o prințesă în turnul muzeului și prelucrez poze și videouri…
Astfel de gânduri îmi ruminează în cap, o autoînvinuire că nu sunt mai angajată social, că sunt inutilă societății altfel spus. Dar când ies afară și aerul e curat (în mare parte), se văd Munții Meseșului protejând orașul, îmi trece (asta înseamnă să fii privilegiat btw, să fii într-o poziție în care poți da dismiss gândurilor, nu într-una de fight or perish). Coronavirusul e aproape, din ce în ce mai aproape (oare am imunitate?), dar parcă nu la fel de aproape precum la București.
Cum îți petreci o zi în rezidență?
Asta m-a întrebat prietena mea Ana și mi-am dat seama că e o bună întrebare de la care să încep această scurtă documentație a proiectului.
Am aplicat cu un proiect coerent dar destul de vag, intitulat:
Potențialități urbane: uitate, invizibilizate sau neconștientizate?
Adică: ce e posibil în oraș ca urmare a trecutului (infrastructuri din perioada comunistă ce pot fi aduse în prezent)? Ce ar fi posibil în oraș însă rămâne un „cost de oportunitate”, ceea ce „se pierde” când fondurile merg în alte direcții? Ce ar fi posibil în oraș dar nu este nici imaginat, ca urmare a obișnuinței cu starea lucrurilor?
Astfel, mi-am trasat o ramă conceptuală iar odată ajunsă la fața locului a trebuit să o umplu.
Am pornit deci la picior prin Zalău și am constatat cu drag un melanj vizual relaxat a la anii 90. Perioada copilăriei mele, în care imaginea orașului era compusă din firme socialiste și firme contemporane (as in logo-uri), magazine mici și pe alocuri și magazine mari. Am o nostalgie estetică față de acele vremuri și îmi pare cumva rău că nu am documentat vizual Bucureștiul cât încă mai păstra ceva din acel aer. Dar iată că apuc acum să o fac la Zalău.
Ador orășelele medii ca Zalăul sau Dorohoiul și îndrăznesc să spun că viața e mai autentică, mai caldă, oamenii mai calini, intri în vorbă relaxat pe stradă, oamenii îți zâmbesc (mai greu să-ți dai seama acum, doar din ochi, dar csf…). Parcă frica nu s-a acutizat până în măduva oaselor, parcă nu e în orice moment acolo. Poate idealizez (dar totuși sper să nu!). Îmi place mult și că există cofetării de cartier, magazine independente, nu de firmă, că sunt mai puține lanțuri prezente. Îmi amintește cumva de Portugalia, care, din ce am observat eu, și-a păstrat mult acest caracter local al micului comerț de cartier, inclusiv în orașele mari.
Am bătut orașul în lung și lat, de la Brădet pănă în zona industrială și mai departe, în Panic. Și m-au impresionat, mi-au dat de gândit acest mozaicuri de mai jos, pe care le cred extrem de valoroase pentru imaginea și istoria orașului.
1/ Mozaicul de la Casa de Cultură a Sindicatelor
2/ Mozaicul de la Fabrica Armătura
De ce le cred valoroase? Pentru că pe marea scenă a artei, artiști recuperează această formă și curatorii îi văd potențialitatea conceptuală, de punte între trecut și prezent, între fragmente disparate de lume. De exemplu, Art Encounters a expus în 2019 lucrarea-mozaic a lui Dan Acostioaiei, „Souvenir de Sirie” (disponibilă aici) – însă există multe exemple, în întreaga lume. Și atunci, cred că mai ales acestea, încarcate de istorie pot fi valorificate și pot fi transformate în instrumente vizuale de apropiere și înțelegere a istoriei recente.
Am cartografiat orașul în zona sa industrială, de după fabrica Armătura. Unde am descoperit că omulețul Michelin e cel care îți urează bun venit în oraș (fiind printre cei mai mari angajatori). Dar tot el e și cel care poluează aerul, atunci când Garda de Mediu nu mai e pe fază (cum ar fi sâmbăta seara).
Și înspre parcul Brădet.
Plimbându-mă pe acolo, traversând DN-ul și intrând pe traseul către Meseș mi-am concretizat ideea, despre care vă las să citiți direct pe site-ul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, aici.
DESPRE PROIECTUL MEU „PE LINIA GALBENĂ”
*Dimensiunea imaginilor a fost redusă intenționat.
