Într-o seară practica mea vizuală a reflexiilor mi-a dat această poezie. Habar n-am care-i treaba, a venit așa, deodată 🤷‍♀️

Mă văd în ecranul telefonului

În capacul de la laptop

Propria-mi fantomă mă spionează din vitrinele pe lângă care trec

Mă uit la mine în oglindă, în spatele tău pe motocicletă

Sunt un autocolant când mă reflect pe capota mașinii

Spălat de soare.

La expoziție sunt în fiecare tablou, plutesc deasupra

Mă fotografiez în reflexii: ba lungă, ba-ndesată, ba doar picioare

Sau un cap enorm.

Louis Vuitton Foundation sau Good Planet Foundation

Mi-a plăcut să fiu una cu suprafața lor.

Mi-a plăcut să fiu reflexie-viteză în trenuri, metrouri, RER-uri și D-Bahnuri.

Dar oare… unde se duc toate aceste reflexii când se duc?

Vin ele înapoi la mine sau rămân atârnate într-o lume paralelă a reflexiilor?

Mi-ai zis că „un selfie în oglinda de la baie n-a rănit pe nimeni”

Dar dacă, totuși…

Dacă totuși atâtea semi-oglinzi iau puțin din mine cu fiecare reflexie?

Eu, dacă te prind în reflexie, te iau

Întâi te reflect din nou, în Nikon, apoi apăs și ești pe card

Iar apoi (mă) descarc de tine și de toate refle-x-cț-iile pe laptop.

—–

Poate fi acompaniată de montajul cu foto-reflexiile mele, de mai jos (music credits: Viken Arman, for Cercle)