Spectre ale trecutului neînțeles bântuie Europa.

Trei nume care reflectă istoria acestui loc, azi o ruină gata să se dărâme pe cei care au îndrăzneala (iresponsabilitatea) de a intra. Eu nu m-am putut abține. Și, de cum am ajuns acolo, am avut senzația că locul e bântuit foarte potrivit pentru un film horror.

Poate asta ar trebui să facă Liga Sindicatelor din Invățământ Sălaj pentru a obține ceva fonduri pentru o eventuală reparație a spațiului: să îl închirieze pentru un film horror.

În schimb, într-o altă paradigmă, tabăra Meseș e ea însăși un „film” horror. Un film care se întinde pe mai bine de 70 de ani și coagulează toate etapele istoriei locale. Cabana a fost construită între 1938/39 – 1943, adică în timpul administrației horthyste (maghiare) sub care a intrat Sălajul. Ea a fost construită de Asociația Învățătorilor din Județul Sălaj, cea mai mare asociație culturală din județ, se pare,^[1] înființată în 1871 în Șimleu. Asociația o construise, conform Graiul Sălajului,^[2] ca loc de odihnă pentru dascăli și nu ca spațiu comun de tabere.La scurt timp de la darea în folosință, Cabana este naționalizată și în 1968 este preluată de Administrația Taberelor.^[3] Au loc tabere mai ales pentru copii de la câmpie, care se bucurau să petreacă timp într-o zonă montană. După revoluție, tabăra a fost preluată de Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, a mai funcționat câțiva ani în sensul de a găzdui tabere. Era și un loc retras folosit uneori de localnici pentru un grătar sau o petrecere. Sau un set-up bun pentru un joc de airsoft, din ce am văzut pe net. Liga Sindicatelor din Învățământ Sălaj se zbate încă din 2001 să o obțină, în baza Legii 10, cea care permite recuperarea bunurilor naționalizate în comunism. Au obținut-o în 2013 însă degeaba, neavând fondurile sau disponibilitatea de a investi în ea, cabana s-a ruinat până ce a fost incendiată, în 2019.

Dacă vreți să vedeți cum arăta cabana înaintea incendierii, Adi Sereș are un vlog, disponibil aici:

Astăzi, după incendiu, nu mai putem vedea decât două clădiri mai mari și una micuță, probabil o magazie, terenul de fotbal, o fântână, un jgheab și paturile arse. Dar tot de la Sereș aflăm că erau 5 căsuțe-dormitor și chiar și o popicărie. Faină treabă!

Mi-am pus multe întrebări despre Cabană, dar în contextul pandemic nu am reușit să fac mare lucru în ceea ce privește cercetarea. M-am întrebat după cum urmează, iar dacă e cineva care are răspunsuri la vreunele din aceste întrebări m-aș bucura să luăm legătura:

• Întrucât taberele de dinainte de 1990 aveau tematici specifice, ce fel de tabere găzduia înainte de 1990 Cabana Pionierilor?
• Ce fel de tabere găzduia ea după 1990? Când a fost ultima tabără pe care a găzduit-o?
• Putem cunoaște oameni care au mers în tabără la Cabana Pionierul? Dar învățători?
• Ce planuri are Liga Sindicatelor din Învățământ Sălaj în legătură cu aceasta, mai ales în urma incendiului?
• Mai pot exista punți de colaborare între Liga Sindicatelor din Învățământ și Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, deși până în 2013 au fost în litigiu?
• Există suspecți în ce privește incendiul?
• Mai poate – realist vorbind, într-un viitor previzibil – acest loc să deservească copii și dascăli pe criterii sociale sau va fi nevoie de o „inserție de capital” pentru a o repune în circulație (adică să devină tabără privată)?

Ar fi cu adevărat interesant de aflat povești de la participanți, dascăli, administratori și apoi dramatizată întreaga istorie, dar pandemia a făcut cercetarea mea destul de anevoioasă (ceea ce nu înseamnă decât o oportunitate de a fi continuată!). Mi-aș fi dorit să găsesc pe cineva care să fi cunoscut cabana ca elev, însă n-am reușit. Dar am găsit o doamnă din Zalău, care mi-a povestit că mai obișnuiau să facă grătare și chiar revelioane acolo:

Mi-am făcut o dată ziua acolo, tare frumos era! Eram domnișoară, era acum 30 și ceva de ani! Mergeam și noi ca tinerii, aveai posibilități să mergi. Dacă te știai (nm: cu cine trebuie) aveai posibilități să mai ieși acolo la un grătar, era frumos! Mai era o cabană jos, în Brădet, a Ceramicii și a Electricii. Și acolo am făcut revelioane.

N-am trăit în epoca ceaușistă și din ce știu taberele acestea aveau unele/ multe minusuri în implementare, fenomenul bullying-ului exista și atunci doar că era total invizibilizat, probabil nici nu era numit. Din ce am mai aflat, cei mai mari îi chinuiau uneori pe cei mici și nu la modul inocent, cu glumițe de tip pasta de dinți pe clanțe. Însă cred că structura acestor tabere, simpla lor existență materială era un lucru util: punea laolaltă copii și adolescenți diferiți, din întreaga țară, din (sub)culturi și clase diferite și îi socializa în sensul acceptării diferențelor, dezvoltând chiar o curiozitate și o plăcere pentru acestea. Sau cel puțin aveau potențialul. Ca orice lucru, și taberele necesitau îmbunătățiri. Ceea ce a însemnat, ca multe (anti)politici postdecembriste (vezi politicile actuale privind sistemul de sănătate), demontarea totală și definitivă. În 2013, Curtea de Conturi a realizat un raport cu privire la taberele școlare, de unde aflăm așa:

În 1990, în România existau 207 tabere şcolare aflate în proprietatea statului şi în administrarea inspectoratelor şcolare judeţene. În 2013, din totalul de 147 de centre de agrement rămase în picioare, doar 65 mai funcţionau. Iar din cele aşa-zis ”funcţionale”, doar câteva mai primesc copii în vacanţă, celelalte nereuşind să obţină avizele de funcţionare din cauza condiţiilor precare.^[4]

Între timp, probabil situația s-a deteriorat și mai mult. Multe tabere au fost retrocedate, devenind private, iar altele sunt încă în proprietatea statului, dar cu 3-4% din PIB pentru întregul sector e evident că sunt ruinate.

Așadar, constat că povestea Cabanei Pionierilor e povestea unei dematerializări istorice a unor active de stat care, ascunse sub o pelerină magică a invizibilității, s-au deteriorat până la colaps total.

A cui e această poveste de la Cabana Pionierilor?

E povestea capitalismului de tranziție, a logicii liberale care a născut Legea 10, cu prețul destabilizării unor procese benefice social și a unor comunități întregi (a se vedea problemele locuirii, recomand „Jurnal din Vulturilor 50^[5]”). E povestea unor politici care au dat format memoriei colective, care n-a mai știut să discearnă bobul de neghină și bunul comun necesar de proprietatea privată dezirabilă.  E povestea unor „corpuri fără organe”^[6] și fără voci care au fost ocupate de energii noi, externe, creatoare de nevoi.

Pentru mine e o poveste de groază și de aceea am ales să o regizez folosind chiar această estetică horror. O poveste a ce-am avut și ce-am pierdut.

–

Poate am ales acest subiect în cercetarea mea de rezidență la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău dintr-o mică frustrare subconștientă. Mergând la o școală central bucureșteană, nu am prins decât o singură tabără, după clasa a cincea. Următoarele au fost tabere în sistem privat, în străinătate, pe care eu nu mi le permiteam. Am reușit, totuși, să compensez mult mai târziu, prin activitatea într-o asociație studențească europeană, AEGEE, care organiza Summer Universities – tabere călătoare sau „statice”. Mai ieftine decât unele private, pentru că dormeam prin săli de sport sau cămine studențești, dar totuși costisitoare pentru un/o student/ă din Estul Europei. Mi-am dat seama atunci, cât și din experiențele mele de bursieră Erasmus, cât de mult ajută aceste interacțiuni în devenirea ta ca om echilibrat, tolerant, curios și iubitor de diferit și nu plin de ură și miștocăreală arogantă.

Multă vreme nu am putut conștientiza că e vorba de privilegii aici, fiind adesea în contexte ale unor persoane din clase mai avute. Acum sunt foarte recunoscătoare că mi-au fost facilitate aceste experiențe și că au avut un rol definitoriu pentru mine. Și mi-aș dori foarte mult ca ele să fie accesibile pentru cât mai mulți/te, oricui, pentru că asta ar însemna o societate mai tolerantă, mai veselă, mai iubitoare de celălalt. În schimb, realitatea e că după revoluție taberele au fost încet-încet ghetoizate (acelea puține care încă mai există): sunt atât de degradate încât acolo nu merg decât cei mai precari,^[7] care rămân tot ei între ei și contextul nu le facilitează o învățare comunitară constructivă. Oscilând între fatalism și idealism, vin să întreb: ce e de făcut între ONGism și privatizare?

^[1] Sursă wiki: https://ro.wikipedia.org/wiki/Reuniunea_%C3%8Env%C4%83%C8%9B%C4%83torilor_Rom%C3%A2ni_S%C4%83l%C4%83jeni

^[2] Sursă: http://www.graiulsalajului.ro/incendiu-la-o-cabana-pe-meses-a-120361

^[3] O poveste ușor diferită în Magazin Sălăjean: „Culmea, odata ce materialele de constructie au fost atribuite de Primaria Zalau, iar constructia era pe cale de a incepe, toate fondurile au fost confiscate, in 1940, de hortysti. Cabana a fost ridicata, in cele din urma, in timpul ocupatiei hortyste, dupa care a fost trecuta in proprietatea Primariei Zalau, pana in 1946, cand Tribunalul Salaj a dat sentinta de retrocedare in favoarea Sindicatului Invatatorilor Salaj. Insa, bucuria acestora nu a durat prea mult, deoarece in 1960, imobilul a fost confiscat din nou si trecut in patrimoniul Intreprinderii Balneare Cluj, care i-a dat o destinatie de exploatare in turism.” – https://www.magazinsalajean.ro/social/tabara-meses-pe-inevitabilul-drum-al-paraginii

^[4] Întregul articol: adev.ro/pbe3db

^[5] Disponibil aici: https://jurnaldinvulturilor50.org/

^[6] Deleuze, Guattari „Capitalism și schizofrenie”

^[7] Inclusiv din modul în care e formulată politica: „(2) Beneficiarii taberelor sociale vor fi în procent de 50% elevi proveniţi din familii al căror venit mediu lunar pe membru de familie este de până la 50% din salariul minim brut pe economie, şi în procent de 50% elevi care beneficiază de o măsură de protecţie specială”, din „Metodologia taberelor școlare 2019”, disponibilă aici: http://mts.ro/wp-content/uploads/2019/02/Metodologie-tabere-sociale-2019.pdf

Related Posts

Jurnal de la Zalău