Amintire, fantezie, reflexie: perspective fenomenologice asupra fotografiei lui Saul Leiter

Posted by Raluca Turcanasu on March 10, 2018 3:35 pm / 0 Comments

*RO version only. Written within the Master programme “The theory and practice of image” at the Centre for Excellence in the Study of Image.

Images: © Saul Leiter Foundation; © William Klein

Abstract

Lucrarea de față își propune să discute opera fotografului american Saul Leiter, dintr-o perspectivă fenomenologică. Voi începe prin a contextualiza fotografia lui Leiter, oferind câteva note biografice și câteva considerații ale lui Leiter asupra (lipsei unei) ars poetica, voi continua apoi cu o serie de considerații fenomenologice asupra întregii sale opere fotografice, urmând a discuta aplicat patru dintre fotografiile sale. În final, voi aborda și o fotografie a lui William Klein, contemporan și concitadin cu Leiter, realizată într-o manieră asemănătoare, însă cu un rezultat diferit.

Așezare în context: despre Saul Leiter

Saul Leiter s-a născut în Pittsburgh în 1923, fiul unui rabin Talmudic. A devenit pasionat de artă și s-a mutat la 23 de ani la New York ca să studieze pictura. Acolo s- împrietenit cu pictori expresioniști, a vizitat o expoziție a lui Cartier-Bresson la Museum of Modern Art și a devenit din ce în ce mai pasionat de pictură. Contribuția și originalitatea lucrărilor sale nu a fost recunoscută decât târziu, în anii 2000, fiind considerat un pionier al fotografiei în culoare.

În timpul vieții nu a avut o aplecare foarte mare către celebritate, către expunerea personală, după cum declara într-un interviu:

„nu am fost niciodată copleșit de dorința de a deveni faimos. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit ca munca mea să fie apreciată, ci pentru că dintr-un anume motiv – poate pentru că tatăl meu dezaproba aproape tot ce făceam – aveam undeva în mine o dorință de a evita succesul. Prietenul meu, Henry [Wolf] a spus o data că am talentul să fiu indifferent la oportunități. Simțea că mi-aș fi putut construi carieră mai puternică, însă eu mergeam acasă, beam cafea și mă uitam pe fereastră”*

(*sursă, consultată pe 12.02.2018)

Wolf (un art director) a fost cel care i-a publicat fotografiile color de modă în Esquire și în Fashion Bazaar în 1950 și astfel Leiter a continuat să lucreze ca fotograf de modă pentru următorii 20 de ani, colaborând cu Show, Elle, British Vogue, Queen și Nova.

Saul Leiter, Self portrait, 1950

Leiter a continuat să și picteze în paralel, luându-și inspirația de la pictori contemporani cu el, cum ar fi post-impresioniștii Pierre Bonnard și Édouard Vuillard, ceea ce i-a oferit poetica specială a fotografiei, la granița dintre pictură și fotografie.

Câteva exemple din pictura Vuillard

Putem observa și la Vuillard și la Bonnard tema ferestrelor și oglinzilor, ca interfețe între două lumi – de altfel planurile se suprapun, distanțele se aplatizează, elementele trec dintr-un registru în altul.

Astăzi, Leiter capătă faima pe care nu o căuta în timpul vieții și este expus în nenumărate muzee și galerii: Museum of Fine Arts, Houston; Art Institute of Chicago; the Baltimore Museum of Art; the Victoria and Albert Museum; the National Gallery of Australia; the Whitney Museum of American Art; the Milwaukee Art Museum; the Yale University Art Gallery.

Saul Leiter nu consideră că avea o anume filozofie fotografică, avea doar o camera și „lăsa filozofia filozofilor”. Îi plăcea să lase lucrurile să se desfășoare în voia lor și să ia viața mai puțin în serios:

ca să-ți construiești o carieră și să ai succes, e nevoie de ambiție și de determinare. Eu prefer să beau cafea, să ascult muzică și să pictez când am chef… Poate am fost iresponsabil, dar o parte din plăcerea de a fi în viață este că nu am luat nimic atât de în serios pe cât se cere. Nu sunt scufundat în admirație de sine. Când ascult Vivaldi sau muzică japoneză sau când fac spaghete la 3 dimineața și îmi dau seama că nu am sosul potrivit, faima nu ajută cu nimic. Altfel spus, nu am talent pentru narcisism”*

(*sursa: idem)

Despre arta sa fotografică povestește că experimenta mult și uneori lucra cu o lentilă pe care o avea cu el, când ar fi preferat-o pe alta, așa cum:

© Saul Leiter Foundation

„Picasso spunea odată că ar fi vrut să folosească verdele într-o picture, dar cum n-a avut verde, a folosit roșu. Nu admir perfecțiunea. O atingere de confuzie e un ingredient dezirabil”

Considera faptul că era în mare parte ignorant un privilegiu și așa a învățat să vadă „ceea ce alții nu văd și să reacționeze diferit la situații. Pur și simplu se uita la lume, fără să fie pregătit pentru ceva anume”.

(Sursa: ibidem)

De altfel, chiar dacă declarativ Leiter nu are o filozofie care să-l fi ghidat în arta sa fotografică, gândirea sa intuitivă este, în mod fascinant, foarte apropiată de fenomenologia lui Husserl și a „descendenților” săi, după cum vom vedea în cele ce urmează. Iată ce gândea Leiter despre fotografie: „fotografia îți permite să înveți să privești și să vezi. Începi să vezi lucruri la care nu le-ai dat nicio atenție înainte. Și pe măsură ce fotografiezi, lumea devine mult mai bogată, suculentă, vizuală. Uneori e aproape de neîndurat – e prea interesant. Și nu întotdeauna contează doar fotografiile pe care le faci. Ci privitul către lume și văzutul unor lucruri pe care nu le fotografiezi niciodată, dar care ar putea fi fotografii dacă ai avea energia să pozezi în fiecare secundă a vieții” [*] ibidem

Perspective fenomenologice asupra operei lui Leiter

Observăm în opera lui Leiter un joc extraordinar între vizibil și invizibil, între real și imaginar, creează o tensiune între o lume care ar putea fi ireală și lumea reală. Reușește acest lucru folosind jocuri de reflexie, de umbre, de mișcare, de aburi și ploaie, prin amorse de umeri și obiecte și creează adevărate colaje „naturale”, adică compuse din elemente existente la momentul fotografiei, nu adăugate ulterior.

Iată o galerie de fotografii ale lui Saul, curatoriate de Ted Forbs, fotograf și realizator de documentare despre maeștrii fotografiei

Saul Leiter reușește să iasă din tiparele categoriale, să părăsească fotografia iconică și să-și creeze o poetică vizuală unică, cu puternice influențe picturale. Dacă ai săi contemporani și succesori aduc în lumina camerei o „anxietate urbană”[*], oameni din cartiere mărginașe, apăsarea orașului determinată de viteză și de individualitatea apăsătoare, Leiter găsește frumosul la el în cartier și îl liricizează. Ne dezvăluie chiar el:

„nu am considerat niciodată mediul urban ca izolant. Las astfel de speculații altora. E foarte posibil ca opera mea să reprezinte o căutare a frumuseții în cele mai prozaice și ordinare spații. Nu e nevoie să fii într-un paradis îndepărtat ca să găsești frumusețea. Și îmi dau seama că această căutare a frumuseții nu e foarte populară zilele aceasta. Agonia, mizeria, dezolantul, acesta sunt căutate acum”[**]

[*] Sursa: https://www.lensculture.com/sleiter, consultat pe 12.02.2018

[**] Sursa: http://erickimphotography.com/blog/2013/11/04/7-lessons-saul-leiter-has-taught-me-about-street-photography/ consultat pe 12.02.2018

Lirismul și intensitatea viziunii sale iau cea mai puternică amploare în momentul folosirii culorii. Pe lângă surprinderea spontană a desfășurării vieții pe străzile New Yorkului, Leiter adaugă un simț neconvețional al formei și o improvizație aproape abstractă în folosirea culorilor și tonurilor. Limbajul vizual al lui Leiter este unul al fragmentării, al ambiguității și al neprevăzutului, care situează astfel fotografia lui pe marginea subtilă dintre fotografie și pictură.

La el, personajele apar rareori fotografiate frontal, ci adesea sunt parte a unei compoziții doar ca siluete, ca părți ale corpului (umeri, picioare), ca elemente care servesc un tot indisolubil vizual. Reușește să contrazică nemișcarea fotografiei folosind dinamismul conferit de asimetria de încărcătură a cadrelor și de diagonalele puternice care le traversează, dar și de elemente organice care devin mediu de filtrare, lentile naturale.

Ploaia, vitrina unui magazin, ceața, luminile străzii, stații de autobuz devin instrumente fotografice de o valoare egală, aș zice, cu camera foto și este printre primii care are îndrăzneala de folosi personajele pentru formele lor care îi ajută compoziția și printre primii care vede mediul fotografic ca un continuum între privitorul-fotograf, cameră, elemente ambientale. Astfel, dacă în cazul altor artiști, fotografia are o sonoritate, la alții o mortricitate, la Leiter predilectă este tactilitatea fotografică. Perspectivele sunt rar frontale, și atunci când sunt astfel sunt mediate de lumini, de umbre de reflecții. Preferă totuși perspectiva laterală sau plonjantă, mai proprie poeticii subitului, neașteptatului, instantaneului.

În articolul său „Interplay between the Visible and the Imaginary”, Kwok-ying Lau propune câteva considerații fenomenologice extrem de potrivite pentru înțelegerea „magiei” fotografiei lui Leiter:

„imaginea fotografică poate fi citită ca interacțiune între momente de prezență și de absență, între revelație și simulacru, în conștiență și neconștiență, între identitate și diferență într-un anume spațiu pictorial (…). Fotografia are propriul său mod temporal și spațial nereductibil la temporalitatea și spațialitatea realității fizice” [*]

[*] Kwok-ying Lau, în CHEUNG, Chan-fai, Kairos: Phenomenology and Photography, Zeta Books, 2009

Acest joc vizual și imaginativ este realizat printr-o abstractizare (uneori aproape totală) întreruptă adesea de ancore în realitate, cum ar fi un semafor, o mașină, rama unui geam, o umbrelă și niște pantofi. Kairos Book

Vorbim astfel de o dimensiune ontologică în fotografia lui Leiter, în care privitorul are un rol central, cel al deslușirii de sens sau a atribuirii de sens (E trist? E vesel? E urban? E imaginar? Unde se află? E pictat? E romantic? E un vis?). Așa cum spunea Sartre în L’Immaginaire, ceea ce își are originea în lumea vizibilă dintr-o fotografie e întotdeauna gata să dea naștere unei lumi imaginare.

Este vorba de o „modificare imaginativă”, conform lui Husserl: lăsând deoparte cât de mult corespunde imaginea fotografică cu lumea reală, privitorul dezvoltă o atitudine estetică. Și astfel ajungem la dimensiunea poetică a fotografiei, atunci când „invizibilul, absența sau neconștientul sunt trezite în narativul subiectului-privitor, imaginarul intervine activ”. [Ibidem]

Ceea ce stă în principal în spatele acestui joc real-ontologic, vizibil-invizibil la Saul Leiter este magia momentarului, acea fracțiune de secundă „divină” pe care reușește atât de des să o surprindă. Este ceea ce fenomenologul Chang-fai Cheung preia din greacă și denumește Kairos: momentul potrivit, oportun, momentul sacru.

Am putea, in extremis, spune că fotografiile lui Leiter sunt mai degrabă procese decât instanțe, acte de formare a înțelesului (care depind astfel de privitor, schimb bidirecțional între privitor și fotografie), nu ceva fixat în timp ce John Berger spunea în „Keeping a rendezvous” (1992) că:

„memoria are o facultate ciudată. Cu cât e mai izolat și mai ascuțit stimulul pe care îl primește, cu atât își amintește mai mult. Cu cât e mai larg și mai cuprinzător, cu atât își amintește mai puțin. Acesta este motivul pentru care, probabil, fotografia alb-negru este în mod paradoxal mai evocativă decât cea color. Stimulează o năvală mai rapidă de amintiri pentru că memoriei i s-a dat mai puțin, mai mult a fost lăsat pe afară”

În focus: trei fotografii ale lui Saul Leiter

Suprapuneri de straturi urbane

Această tematică vizuală este recurentă în opera lui Saul Leiter și pentru a o exemplifica am ales fotografia „Taxi” realizată în 1956.

Fotografia se apropie de un colaj, vedem două taxiuri suprapuse peste obiectele dintr-o vitrină, niște sticle de alcool, și încă mai profund niște flori. Sticlele de alcool ne situează ca privitor-fotograf într-un bar, iar mișcarea străzii (taxiurile, semaforul) într-un oraș, probabil american.

În secundar, simțim puțin din atmosfera comercială a orașului, printr-un semn-neon: „Shoes”. E interesant de remarcat cât de mult din semnificațiile acestei imagini sunt construite în imaginar, spre exemplu nimic vizibil nu ne indică, de fapt, că ne aflăm în Statele Unite.

Structura imaginii ne cheamă aproape instant să depășim granițele vizibilului și să pășim în tărâmul imaginarului. Avem de a face cu un mod de conștință hibrid, între percepție pură și imaginație pură.

Culorile calde, poetica jucăușă și onirică ne intrigă, ne invită în acel spațiu, pe care îl simțim sigur, oarecum domestic (sau domesticit, mai degrabă, de către fotograf), spre deosebire de alte fotografii (atât ale epocii cât și contemporane) care ne agasează, ne șochează prin vizualul lor anxios și inducător de anxietate.

Femininul

Femininul în fotografia lui Leiter reprezintă un strat suplimentar de mister, care vine să completeze „nespusul”, „nevăzutul”, misterul imaginii oglindite.

Imaginea oglindită este o temă privilegiată pentru a fi preluată în alte medii, cum e pictura, fotografia sau filmul, datorită caracterului ei fulgurant și egologic, a fascinației față de acest mediu reflectorizant care subliniază și simbolizează nevoia noastră acută, imperioasă de a ne descoperi și a ne cunoaște pe noi înșine. Însă la Leiter oglinda nu apare ca element central ci este tot o umbră, o joacă, un element complementar culorilor și formelor, de o importanță egală cu acestea în compoziție.

În acest sens, am selectat două fotografii:

Ce evocă aceste imagini? Ce oglindesc ele? Cum oglindesc? În vederea a ce oglindesc?

În pofida faptului că Leiter declara că nu urmărea o anume filozofie când fotografia, vom discuta mai departe ce semnificație au aceste imagini. În ambele vedem trupuri de femei fragmentate și oglindite undeva în spațiul urban. Ele nu au o identitate anume, nu le distingem trăsăturile și potențat de mediul oglindă neclară, care în acest caz „opacizează” spre deosebire de fotografia „clasică” în sens larg (fotografia pur iconică), reprezintă misterul, inefabilul feminin.

Este vorba de o hetero-oglindire fotografiată, care, printr-un proces Husserlian de fantezie-amintire (Phantasie-Erinnerung) devine o autooglindire. Devine astfel cel puțin pentru privitoarele de sex feminin, pentru că ne amintim-imaginăm situații cotidiene frecvente în care noi înșine ne-am oglindit în vitrine sau alte suprafețe pe lângă care am trecut în oraș. Dar nu este o amintire „pură” pentru că nu am trecut fix pe lângă aceste vitrine, purtând fix aceste haine și având aceaste siluete, ci este sporită de imaginar. Pe de o parte, suntem puși în poziția privitorului-fotograf (privitorul inițial), care surprinde acest tablou, pe care l-am observat și noi, mai mult sau mai puțin conștient în spațiul urban, iar pe de altă parte în poziția doamnei din oglindă. Astfel, prin forța nevăzutului și, mai departe, a imaginarului, Leiter surprinde extensia spațiului perceptual în două direcții:

O dată spre exterior, prin depășirea limitelor perceptive ale privitorului, căruia îi este înfățișat un fragment urban pe care altfel nu l-ar fi văzut (nu în mod conștient, cel mai probabil)
O dată spre interior, prin pășirea în locul fotografului, în locul martorului inițial, „decupător” de realitate. Cu alte cuvinte, am fi putut face și noi fotografia, dacă am avea exercițiul privitului atât de dezvoltat ca Leiter.

Fotograful extinde registrul vizibilului fotografic prin folosirea acestor medii lucioase, reflectorizante, dar și opace în același timp. Aici, tehnic, simțim o continuitate între lentila camerei de fotografiat și lentila-oglindă „naturală” din oraș, continuitate generată de fotograf (și într-o antiteză cu fragmentarea din vizibilul din cele două imagini). Leiter întoarce conceptul de oglindă ca iluzie de verdicitate și se folosește de reflexie ca să ne arate ceea ce pare (un corp de femeie) și nu ceea ce este (femeia respectivă pe de-a-ntregul, spre exemplu). În cele două fotografii vedem Femeia, înconjurată de mister, de inefabil, și nu o femeie sau alta, anume. Oglinzile lui Leiter deformează, dar într-un mod plin de poezie, și trimit în oniric mai mult decât în real.

Temporalitatea imaginilor nu e nici în prezent, nici în trecut și mai cu seamă nici în viitor, ci undeva între, într-un illo tempore, un spațiu etern, indeterminat, nu ne este clar când și cum, nu avem indicii spațio-temporale definitive.

La granița între vizibil și imaginar, între real și fictiv, între palpabil și oniric, între fotografie și pictură, operele lui Saul Leiter au un lirism aparte, care fascinează și bucură privirea, nu încarcă intelectual sau emoțional, ci dezvăluie alte și alte sensuri, rând pe rând, pentru fiecare privitor. Mi se pare potrivită o parafrazare și alăturare, mai ales în contextul în care fotografia este un desen cu lumină:

lumina altor fotografi sugrumă vraja nepătrunsului ascuns, dar Leiter, cu lumina sa, sporește a lumii taină și îmbogățește întunecata zare urbană cu largi fiori de sfânt mister*

*Parafrazare personală după poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Adițional: William Klein, Cadillac, New York, 1955

Poetica fotografică a lui Leiter este una originală, rar întâlnim această stilistică, acest mix între pictural și fotografic pe care îl realizează el. Cu toate acestea, tematica reflexiei în fotografie mai apare uneori, însă doar circumsanțial (necăutat, neintenționat) și la alți fotografi și aș vrea să discut, succint, și imaginea lui William Klein – „Cadillac”, astfel încât să obținem încă o perspectivă fotografică asupra acestui „procedeu”-imaginar artistic, al reflexiei.

William Klein a fost contemporan cu Saul Leiter, locuind tot la New York și fotografiind adesea show-uri de modă și colecții, mai ales pentru Vogue. Este considerat unul dintre cei mai influenți fotografi ai tutoror timpurilor, a regizat lung-metraje de ficțiune, scurt-metraje și reclame.

În această imagine simțim mult mai clar New York-ul decât în cazul lui Leiter. Klein ne face egali cu el, ca privitor-inițial, prin momentul prezentat în acest cadru, parcă suntem noi cei care am apăsat declanșatorul. În acest sens, cel mai mult ne cheamă, ne introduce privirea celui de-al doilea personaj (de la stânga la dreapta), care ne privește frontal, direct în ochi, în timp ce colegul său rămâne indiferent, pentru el sunt invizibil (eu= privitorul inițial și privitorii secundari, ai fotografiei). Tot printr-un proces de amintire-fantezie, discutat anterior, suntem puși în situația celui care privește spre un magazin în aparență peste condiția lui economică, iar vânzătorii îl resping prin gestică, mimică.

În același timp, pentru privitorul contemporan ajunge ușor în postura adăugării stratului de sens nostalgic, al unui oraș (New York în cazul de față) elegant, caracterizat de un design curat, industrial uneori (linii și unghiuri drepte), curbiliniu și organic alteori (forma mașinii), comercial și mercantil, dar cu respect (putem deduce că domnii sunt agenți de vânzare, însă, față de niște agenți contemporani, îi vedem aranjați, la costum). Prin absență, prin paleta alb-negru, prin reflexie și kairos-ul acestei fotografii simțim energia unui New
York pe care nu l-am cunoscut niciodată și nici nu-l vom cunoaște, o epocă de aur care s-a desublimat în prezent, simțim viteza orașului (un maraton, nu un sprint ca în prezent, dacă-mi este permisă metafora), simțim relevanța statutului economic, simțim individualitatea ca valoare, simțim începutul showbiz-ului ca mod de viață și mai ales simțim obiceiul de a-i judeca pe ceilalți din jur.

Altfel spus, imaginea este mai aproape de iconicitatea tipică fotografiei (distingem mult mai clar elementele din ea) și transpare acea anxietate urbană, mai ales prin acel „judgemental look”, de care menționam anterior.

Concluzii

Saul Leiter a adus o contribuție enormă și unică fotografiei, iar imaginile realizate de el potențează înțelesul fenomenologic Husserlian de fotografie ca modalitate de a vedea. Formele sale abstracte și compozițiile radical inovative stau la granița dintre fotografie și pictură și îl evidențiază clar printre ceilalți maeștri ai fotografiei.

Martin Harrison, editorul și autorul cărții „Saul Leiter Early Color” spunea că „sensibilitatea lui Leiter l-a plasat în afara confruntărilor viscerale cu anxietatea urbană. Pentru el, camera reprezenta un mod alternativ de a vedea, de a încadra evenimente și de a interpreta realitatea. Cauta momente de umanitate și liniște în zbuciumatul Manhattan, realizând o pastorală urbană unică în cele mai neobișnuite dintre circumstanțe”.

Reprezentativ în acest sens mi se pare și numele său, o fonetică identică cu Soul Lighter: cel cu sufletul mai ușor, cel care face sufletul mai ușor: Saul Leiter.

Bibliografie

Descoperă aici ce am citit în vederea realizării acestui eseu.

Bonus

Ted Forbes este fotograf, realizator de film și producător al mini seriilor de pe canalul Youtube The Art of Photography. Iată comentariul său despre fotografia lui Saul Leiter: