[FITS2018] Mutatio Mutandis. Metamorfoze, ad infinitum.
Posted by Raluca Turcanasu on / 0 Comments
Metamorfoze, etern ludic al senzorialului epurat de lingvistic, se joacă deja de peste 10 ani, în spații din toată lumea și a revenit la cea de-a 25-a ediție a FITS.
Pleiadă vizuală și sonoră de transformări și deveniri, spectacolul s-a transformat cu fiecare nou spațiu de desfășurare și probabil chiar cu fiecare montare. Catharsisul a fost potențat în mod providențial de o ploaie de vară, parcă cerută de Purcărete unui departament de meteo-scenografie, pentru a servi drept umbrelă senzorială, un fel de „ca la mare așa și la mic”, „ca pe scenă, așa și în public”.
Nici că se putea mai bine: dacă pe scena-apă personajele poartă, în câteva instanțe pelerine albe, aripi transparente și diafane, publicul e omogenizat în pelerine negre, opace și freamătă sub puterea spectacolului.
Interesant e faptul că această ploaie sincronizată la spectacol reia însăși una dintre ideile centrale ale piesei:
„Dumnezeu nu are nume, sau mai curând le are pe toate, deoarece el este în același timp Unu și Întregul”
după cum îi spunea Hermes Trismegistus lui Asclepios.
Într-adevăr, în mare parte a spectacolului, cei 28 de actori fac corp comun, acționează ca un organism unitar și complex și transmit faptul că „toți suntem unul”, fie că publicul accesează în mod conștient acest mesaj, sau subconștient.
Metamorfoze, a lui Purcărete, pornește de la poemul epic omonim al lui Ovidiu, pe care îl explorează prin joc senzorial. Alături de Alain Garlan (dramaturgie) și într-un decor realizat de Helmut Stürmer, Purcărete reduce la esență cele 11.995 de linii, 15 cărți și peste 250 de mituri cuprinse în poemul latin, o cronică metaforică a facerii lumii până la deificarea lui Julius Cezar. Teatrul-spectacol debordează de sens metaforic și reușește să redea mituri antice eludând complet registrul verbal.
Într-adevăr, doar în intro și în final spectatorului este oferită o ramă lingvistică, în română.
Altfel, Purcărete păstrează latina, pe care o inserează în câteva momente ale piesei, ca pe o incantație mitico-magică. Folosirea latinei, limbă cultă și formatoare, dar moartă, închide accesul spectatorului la conținut prin registrul lingvistic și îl deschide larg către celelalte registre, aparținând simțurilor.
Într-adevăr, mult mai mult decât în alte cazuri, această punere în scenă magistrală e dedicată sufletului, cu care stabilește o linie de comunicare directă, închizând-o pe cea rațională. Convenția de semn-lingvistic e dinamitată, iar folosirea latinei e doar un artificiu sonor.
Apelând din nou la gândirea hermetist-magică, proprie perioadei în care Ovidiu a creat „Metamorfoze”, opțiunea regizorală poate fi motivată și cultural-istoric. În Tablițele de Smarald ale lui Hermes Trismegistus, „operă” antică a cărei idei au permeat culturi secole de-a rândul, ni se mai spune
„Cel ce vorbește nu știe; cel ce știe nu vorbește!”
Cu alte cuvinte, profunzimea, înțelepciunea milenară pe care Purcărete o pune în Metamorfoze nu ar putea fi transmisă prin cuvinte, ar fi limitată până la deformare dacă s-ar încerca o transpunere în (prea multe) cuvinte.
Sunetul non-lingvistic e atât de important în piesă încât are propria corporalitate, plurivalentă. Corpul sonor e compus din muzica maestrului Vasile Șirli, coruri, voci îngerești contrapuse unor răgete animaliere, lătraturi ale oamenilor metamorfozați în câini (și din nou providențial, ale câinilor din vecinătatea Fabricii de Cultură), muzică instrumentală (trombon, vioară, flaut, saxofon), foșnetul apei, vălvătaia foc, tunete (atât din natură cât și din sound design).
Plasticismul întregii construcții de teatru-dans spectacular subjugă publicul, iar sensurile semantice profunde rămân să se decanteze individual în zilele următoare. Pentru că da, Metamorfoze lasă urme profunde, metafizice, cum puține spectacole reușesc. Continuând citirea în cheia hermetismului magic, s-ar părea că piesa are un deus propriu, imaterial și transcendental care și-a insuflat harul asupra întregii echipe. Purcărete declara acum câțiva ani că
„Metamorfoze a reprezentat doar punctul de plecare, textul poate fi considerat o sursă de inspiraţie pentru exerciţii teatrale. Spectacolul acesta nu e dramatizarea Metamorfozelor lui Ovidiu (…) trebuie precizat că a fost un joc. Acesta nu e un spectacol cu pretenţii savante, erudite”.
Totuși, tocmai pentru că nu s-a căutat cu tot dinadinsul, pletora de sensuri care se desfac unele din altele, se ascund unele pe altele e copleșitoare și nu pot fi prinse, din nou, în convenția lingvistică.
Totul e o transhumanță dinspre început spre final, spre un nou început, spre renaștere, spre înviere. Viața e o curgere de apă, impetuoasă și violentă uneori, blândă și suavă alteori.
Umanitatea e mai întâi reptiliană (metafora omului-pește), e abrutizată (oamenii-câini), e sublimată (voci îngerești), e spectaculară, jucăușă și competitivă (întâlnim și teatrul în teatru, scena pe care actorii se întrec în acrobații, în aer și apă), e încrucișată cu alte specii (povestea de iubire dintre oamenii-centaur), e biologic și convențional umană (reprezentarea construcției sociale din jurul nevoilor fiziologice) e creatoare de viață (apare mitul Lamiei, femeia-șarpe care își mănâncă pruncii), e fragilă, muritoare (ciuma cuprinde lumea), dictatorială și nemiloasă (Cezar ia puterea și ucide toate rămășițele lumii infestate), iar în cele din urmă e înfocată.
Închiderea, spiritual-moralizatoare, e covârșitoare:
„În numele zeilor vă declar: aveți grijă, prin uciderea urâcioasă a animalelor să nu alungați din noua lor locuință sufletele părinților voștri. Sângele vostru să nu se hrănească cu sângele vostru”
pentru că Dumnezeu a lăsat bunătăți variate și deosebite pe întreg pământul, chiar și miere cu cimbrișor, încât e crud și pervertit să ne hrănim cu un alt suflet.
În cele din urmă, viața începe din apă și mai apoi
„nu e decât cuvântul focului, viața pe care o tot cauți nu e decât Cuvântul din Lume, ca un foc”
după cum rămâne scrs din Tăblițele de Smarald ale lui Hermes Trismegistul.
Această recenzie a fost redactată pentru revista Aplauze, revista Festivalului de Teatru de la Sibiu, în 2018.
Fotografiile sunt realizate de mine și nu pot fi preluate fără acordul meu explicit.
FOTOGRAFII EXTRA
