[FITS 2018] Minimalism și emoție în jurul unei roți. Cercul pasiunii, un spectacol de dans contemporan în Piața Habermann
Posted by Raluca Turcanasu on / 0 Comments
„Cercul Pasiunii” (Frentic) reușește ceea ce puține opere artistice reușesc: să reducă la esență, să comprime într-un tur de forță de 20 de minute, viața cu problemele și emoțiile ei.
Spectacolul (UK, regia Jeni Barnard) e gândit pentru spații urbane, deschise, dar se integrează cu ușurință în orice tip de estetică urbană. Și motivul e simplu: vorbește chiar despre angoasele vieții moderne, de la oraș, cu ale sale spații locative strâmte, deadline-uri explozive, cutii, țarcuri, office-uri, formalisme și rigori care ne conduc, cu și fără voia noastră, către un prizonierat modern și tehnologic. Bineînțeles, „vorbește” este o metaforă: niciun cuvânt nu e rostit între cei doi interpreți, Barney White și Klaudia Wittmann, însă prin corporalitate și acrobație, prin muzică și mișcare, ni se înfățișează narativitatea unui basm modern, actual.
Cei doi sunt inițial prinși în metehnele vieții de workaholic, pe care ne-o petrecem ore, zile, luni, ani pe un scaun sau într-un cubicle tastând frenetic, până la epuizare. Există și în cazul acestor constrângeri corporale o anume echilibristică, dar una bolnăvicioasă, și asta reușesc Klaudia și Barney să ne arate: ea chircită pe un scaun, îmbrăcând „uniforma” office, el înghesuit după o jaluzea, într-un spațiu cât un dulap, „dând” la taste. Amândoi – noi toți – caută să navigheze prin diferite presiuni ale vieții corporatiste: lipsa de timp, lipsa de spațiu, lipsa de mișcare, lipsa de libertate, în cele din urmă. Muzica de pian, lină, joasă, apăsătoare, joacă un foarte important în setarea atmosferei.
Starea de surescitare crește, muzica e în crescendo, tensiunea devine de nesuportat, Barney se mișcă înnebunit, ca un animal sălbatic prins în cușcă, între cicluri de muncă-somn, muncă-somn. Starea lui – reflectată muzical – atinge paroxismul până când nu mai rezistă și își reclamă drepturile: irumpe, la propriu, din cubicle, iar vechea sa viață se deconstruiește, ca un castel de nisip, complex, dar fragil. Ieșirea lui triumfătoare, printre valuri de nisip, într-un costum maroniu, trimite către Indiana Jones. Într-adevăr, la nivelul social al lucrătorilor din marile companii, cel care iese din sistem devine, în convenția socială, un aventurier curajos, care pornește în cucerirea unor noi teritorii, poate artistice, poate antreprenoriale.
Odată eliberați de toate chingile sociale, cei doi reușesc să se apropie și, mai departe, performance-ul narativ-poetic ne arată povestea dragostei lor și a felului în care merg împreună prin viață. Spațiul constrângător pe care îl ocupa Barney se modifică, pereții dispar și călătoria celor doi este prezentată prin metafora unei roți. Trec împreună prin toate, la bine și la rău, veseli sau copleșiți, uneori deoparte și de alta, uneori alături, uneori sunt sus și privesc în zare și către viitor, alteori sunt jos și înfruntă greutățile.
Mișcările lor sunt cursive, suave și rapide, sunt sentiment și umanitate, sunt joacă și maturitate, similitudine și diferență, și mai mult ca orice, sunt muzică. Acrobațiile teatrale și sincronicitatea impresionează, iar alături de muzică (Ross Flight) construiesc o poveste de o tandrețe și ingenuitate rare.
Finalul ni-i arată fericiți, într-un dans-joc, pornit de la un pahar cu apă, metaforă a unei inocențe regăsite. Și pentru că reînvață să fie copii și să se bucure autentic de viață, natura îi răsplătește la rândul ei, oferindu-le o ploaie de vară, pe care o cinstesc tot prin dans.
Fascinează puterea construcției narative, complexe și totodată minimaliste, pe care Barnard o pune în scenă: reușește să te facă să trăiești cu cei doi protagoniști, să simți cu ei, să fii ei. Cu siguranță ”Cercul Pasiunii” aduce o abordare proaspătă care impresionează prin contrastul dintre minimalismul aparent și modul în care te angajează, un performance dezbrăcat de semne, convenții și simboluri, care totuși reușește să trimită privitorul în emoțional – imaginar – amintire mai profund decât multe dintre marile producții pline de butaforii și efecte.
Astfel, nu e de mirare că show-ul a fost desemnat de Xtrax ca favoritul publicului în cadrul festivalului Greenwich and Docklands International Festival 2014 și a fost considerat de Richard Ings, Arts Council England ca „una dintre cele mai bune piese scurte de dans pe care am văzut-o în ultimul timp… o experiență extrem de emoționantă.”
Articol realizat pentru revista Aplauze a Festivalului de Teatru Internațional Sibiu 2018, disponibilă aici în format PDF.
