[FITS 2018] Suspendarea esteticii pe Peron și în Ziar : de vorbă cu Dan Perjovschi
Posted by Raluca Turcanasu on / 0 Comments
Dan Perjovschi, un personaj-artist-activist greu de prins efectiv în cuvinte, a umplut Peronul Teatrului Național Radu Stanca de magneți, a mai pus file în Ziarul Orizontal și a desenat performativ pe lateralul zidului, în cadrul proiectului Vocile Solidarității.
Perjovschi a vernisat luni, alături de Constantin Chiriac, Cerul de Magneți și a oferit publicului câțiva muguri din simbolismul pe care îl asociază Cerului, însă am simțit nevoia să sondăm mai mult estetica și ideologia acestui artist marginal-mainstream.
În primul rând, trebuie să observăm spațiul în care se întinde acest Cer de Magneți: e Peronul (Teatrului)
undeva de unde pleci, asta e ideea. Suntem în secolul 21, nu mai e o Românie închisă, nu se mai moare pe străzi pentru libertate, și lumea vine la Sibiu și Sibiul merge în lume. ”
Acest proiect construiește, de asemenea, „sentimentul comunității, pentru Sibieni și pentru toți participanții la festival, prin faptul că fiecare contribuie cu ceva”, completează și Chiriac.
RT: Cum v-a venit ideea Cerului de magneți și ce înseamnă ea în contextul anului Centenar?
DP: Știi cum e, o idee nu vine așa, într-un singur loc. La anul împlinesc 10 ani de când fac Ziarul Orizontal și pentru că anul ăsta e cel de Centenar, mă gândeam, „Oare ar trebui să fac ceva special, să fac cu roșu galben și albastru?” (râde). De vreo 2 ani l-am făcut puțin mai lucrat, puțin mai artistic, înainte era alb-negru, mai brutal, mai rough. Și l-am făcut mai artistic ca oamenilor, chiar dacă nu le plac desenele mele, să zică „ia-uite ce a muncit băiatul ăsta” (râde).
Anul trecut am făcut un proiect cu magneți la un spațiu alternativ din București, unul din cele mai interesante spații de artă, se numește Sandwich, un coridor între două garaje de metal. Toți ne chinuim să facem galerii ca în Vest, ceea ce e foarte bine, dar există ceva foarte interesant și când nu ai condiții. Și am decis să fac acolo un proiect pe magneți și am rugat toate spațiile de artă și toți curatorii cu care am lucrat în viața asta să îmi trimită magneți. Mi-am dat seama ce interesantă e povestea când am cerut magneți de la diferite muzee și galerii din București, unii și-au făcut magnet pentru că i-am întrebat eu, sunt curatori care au creat magneți, hand-made. Așa că m-am trezit în această poveste pe care încă n-am puterea s-o analizez și mi-a plăcut foarte tare.
Mi-am spus, „ce ar fi să aduc eu ideea de la București și să o expandăm cumva”. Dar n-am mai cerut de la instituții, ci de la cetățeni. Așa că acum vă cer vouă, dacă mergeți vara asta pe undeva mișto, trimite-mi un magnet și îl pun aici sus.
Ideea e ca în desene: încerc să îmbin ceva care pare funny cu ceva mai critic și poate cu ceva mai filozofic și mai profund. Oricum ai lua-o, magnetul înseamnă frigider, haleală, deci obsesia românului. Unii mi-au adus tot ce aveau pe frigider, l-au golit. Deci e un substrat acolo, de obsesia asta că am fost săraci, stăteam la cozi pentru haleală. Doi, cum-necum o parte dintre noi se mișcă prin lume azi, e o lume liberă. Pe străzile astea s-a murit în ’90. Și s-a murit ca noi să putem să circulăm acum, și lumea să poată să vină aici. Noi mergem în lume și lumea vine aici, deci Centenarul României nu poate să fie doar o chestie a românilor. România e foarte largă acum, nu mai e până la Curtici, trăiesc români în toată lumea. Am vrut să vedem, printr-un element foarte prozaic, cum arată toată chestia asta.
Reflexie în cutia cu magneți
Lumea a venit și a tot dat, a trimis prin plicuri, nebunie. O să fac o listă cu sponsori, că și asta îmi place. E un proiect care nu costă (n.a.: statul), lumea cumpără un magnet cu 5 EUR, îl pune într-un plic de 2 EUR, și el devine cu 7 EUR sponsorul meu. Asta am vrut, ceva dinamic, care se tot umple, aduce cioburi din lumea largă. Te face să călătorești cu mintea, mai ales că locul e poreclit Peron, ai venit de undeva, pleci undeva, ai vrea să mergi undeva.
Știi ce îmi place la a folosi multe chestii mici? Orice merge, orice kitsch din lumea asta îl poți integra. Estetica e suspendată, ce e frumos, ce nu e frumos, și am o libertate enormă. Doar reclame nu am pus, nu vreau să fac reclame.
RT: Ne puteți spune și povestea Zidului?
DP: Chiriac m-a văzut într-un festival de teatru la Bruxelles, cu mult timp în urmă și m-a luat de mână și mi-a zis „Cum, participi acolo și nu vii aici?”. Și s-a și potrivit, pentru că noi prin 2010 am ajuns la Sibiu. Mi-a arătat niște locuri, și la început am făcut în curte, înăuntru. Pentru că eu nu prea lucrez în spațiul public, și am vrut să testez cumva. Iar înăuntru e public selectat, actori, voluntari. Recepția a fost bună și atunci, în 2011, l-am scos pe partea dinspre stradă. Și de atunci tot fac.
RT: Dar de ce preferința asta pentru înăuntru?
DP: Psihic mi-e mai comod, pe stradă mi se întâmplă deseori să vină unii să mă întrebe chestii, să fie unii supărați, să treacă pe stradă și să vorbească cu tonul atât cât să aud eu „cine e prostul ăsta, ce e tâmpenia asta”. Înăuntru, în muzeu, nu ai problemele astea, ești apărat.
RT: Da, am văzut că și pe zid apare „M-a întrebat unul dacă poate să deseneze și el”. 
DP: Muzeele îmi creează un context și sunt apărat. Strada nu, strada e a lor (arată către niște puști). După cum vezi, Zidul e Zidul Teatrului, nu unul oarecare. Și eu scap, le spun „sunt parte din Festival” și lumea înțelege. Dacă aș zice „sunt și eu un artist care mă exprim aici”, pe cine interesează asta în România? Dar până la urmă nu cu oamenii ai probleme, până la urmă ei sunt mai cinstiți, îți spun opinia. Ci cu specialiștii ai, cu presa, cu foștii colegi de la Liceul de Artă care acum sunt profesori la Liceul de Artă. Nu o spun în sens rău, spun că sunt lumi diferite și ele câteodată nu pot comunica.
Eu am și mari pretenții, ca oamenii să se uite cu atenție la desenul meu. Că nu e chiar caricatură, nu e nici graffiti, nu e nici Keith Haring, nu e nici Banksy. Dacă vrei să mă discuți sau să discuți cu mine, întâi uită-te cu atenție.
Muzeul îmi mai dă șansa asta. Plus că în Muzeu, contrastul este foarte bun, printre tablouri și opere de artă. Și Banksy în Muzeu e framed, e închis, e object-like. Pe când eu desenez direct pe zid, e un mare șoc în Muzeu. Și atunci câștigă și muzeul, câștig și eu, se pun în valoare.
Eu inventez spații de expoziții, e întotdeauna work-in-progress, eu nu fac un mural care pe urmă veniți să îl puneți în album, astea tot timpul se schimbă.
RT: În Ziarul Orizontal ce ați publicat, ce mesaje?
DP: O să mai continui să public, legat de tot, nu doar de la noi. Europa e ca o margine acum, deci partea asta foarte populistă a politicii câștigă teren, Trump, Kim, iar Europa aia tolerantă, aia la care eu am visat și pentru care am luptat se șterge un pic. Iar în ultimii 2 ani am lăsat să se vadă, dacă te uiți cu atenție vezi statementurile anterioare.
RT: Ne puteți spune și despre noile desene?
DP: Bucata asta nouă, pe alb, a fost parte dintr-un spectacol, un proiect european care se numește Voices of Solidarity, din România e un dans contemporan produs de Teatrul Radu Stanca, totul făcând parte dintr-un parteneriat cu Leicester, Palermo, Londra, sunt mai multe trupe și subiectul sunt imigranții.
E nevoie să ținem subiectul ăsta în picioare un pic, și la noi și în alte părți. Oricum sunt preocupat de el, e unul dintre subiectele mele. 4 milioane de români sunt afară din țară și noi ne plângem că trebuie să primim 4000 de imigranți, cota europeană care ni s-a alocat. În urmă cu doar 30 de ani toți înotau Dunărea, inclusiv Nadia Comăneci, și acum avem fibrilații. Așa a plecat Nadia din România, noaptea târâș pe fâșie, la unguri.
Lumea care reușea să fugă din lagăr era pusă acolo în carantină, să nu avem păduchi ideologici, și apoi era trimisă mai departe. Lumea uită asta, iar amărâții ăștia vin la fel. Eu nu mă așteptam ca structurile de putere ale României să facă atâtea nazuri. E un moment foarte greu pentru o grămadă de oameni din lumea asta și putem și noi să arătăm un pic de solidaritate. Om fi și cei mai săraci din Europa, dar suntem cei mai săraci din Europa, nu din Africa. Iar partea mea din spectacol e că desenez subiectele astea.
RT: Cum ați văzut FITS crescând timp de 25 de ani, ca cetățean și locuitor al Sibiului?
DP: Întâi îl vedeam de la distanță și am observat că și-a câștigat o foarte mare reputație pentru că a continuat să existe și să fie profesional. Eu fac proiecte în cadrul FITS nu pentru că e mare, ci pentru că au apărut piese complicate românești, cum au fost cele ale Geaninei Cărbunariu sau ale lui Bogdan Georgescu. Au fost anul trecut trei piese ale Geaninei foarte bune, de care majoritatea teatrelor din România se feresc, pentru că sunt foarte dure, politice. Datorită unor astfel de producții m-am asociat cu Festivalul, pentru că nu sunt neapărat cel mai mare fan al teatrului, cât și pentru faptul că s-au publicat niște cărți cu finanțare de la Festival, s-au făcut niște traduceri, e un program paralel de prezentări, de evenimente între ediții. Și îmi place că îmi pot permite libertatea de expresie, puncte critice de vedere. O dată am scris aici pe Zid: „E plin de fițe”, și râd și ei.
Aș vrea să fiu un fel de conștință critică și cumva să asist să nu deraieze, te poate lua flama. Tot ce fac eu se atașează festivalului, dar nu durează cât el, durează mai mult.
Altfel, e un proiect care a intrat cumva în oraș, e ca brandul lui Sibiu, nu mai poți să îl scoți. Dar din păcate de cele mai multe ori s-a întâmplat ca în iunie să fim plecați și să nu apucăm să mergem (n.a.: alături de Lia), pentru că iunie e luna cu cele mai multe proiecte artistice în lume.
Mulțumesc frumos și succes cu umplerea Cerului de Magneți, doar să nu dispară!
Știți cum e, ca să dispară trebuie să îl iei pe altul în brațe, iar asta înseamnă solidaritate, iar noi n-avem, hahaha!
Articol realizat pentru revista Aplauze, editată de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, 2018, disponibilă aici în format PDF, și urmat în curând de o a doua parte a interviului.
